Despre doliu si impacare

Zi de zi oameni mor. Fie ca sunt ucisi, fie in accidente, fie ca pur si simplu li s-a scurs timpul. Batrani, copii, tineri, oameni in toata firea, nu conteaza. Te face sa te intrebi care e tiparul. Cum ii alege moartea in al ei vesmant negru pe cei care trebuie sa paraseasca lumea? E clar ca orice inceput are si un sfarsit, orice se naste trebuie sa moara. Si chiar daca corpurile noastre au un termen de expirare, multi dintre noi mor tineri fara sa apuce sa-si traiasca vietile pana la capat. Ce sens poti da vietii in cazul asta? Cum il face asta pe Dumnezeu sa para? Si mai ales ce lasa acesti tineri in urma? Familii indoliate, furioase, care se simt vinovate si din cauza asta isi varsa vina pe cel invizibil, pe Dumnezeu. E usor nu? Nu se apara niciodata, nu se explica niciodata, nu te va contrazice niciodata... Hai sa-l invinovatim pentru ca nu ne-a facut nemuritori, hai sa-l invinovatim, pentru ca ne lasa sa gresim, hai sa-l invinovatim pentru tot. Uitam mereu de lucrurile bune, de dorintele indeplinite, de visurile pe care le-am realizat, alea sunt meritul nostru numai. Haideti cu totii sa-l invinovatim pe El pentru lucrurile rele, ca pe alea bune le-am facut noi! :)) Desigur eram ironica... ceea ce viata m-a invatat e ca cel care nu se apara nu vrea sa ne hraneasca furia, vrea sa ne ajute sa ne-o potolim, viata m-a invatat ca pot sa aleg pentru mine si lucrul asta ma face fericita, pentru ca sensul vietii mele este sa invat sa fac alegerile corecte, viata m-a invatat ca in primul rand atunci cand se cauta vinovati, eu am cel putin o parte din vina si trebuie sa mi-o asum, ca sa nu repet in mod inutil si nefast aceleasi greseli iara si iara. Viata m-a invatat ca prefer sa cred intr-un Dumnezeu bland care iarta orice, care e ca un Tata ce vrea sa invatam din propriile noastre greseli. Ma simt impacata sa cred in lucrurile astea si nu-mi pasa cata dreptate am. Faptul ca le impart cu voi, ma ajuta pe mine sa-mi pun ordine in ganduri, sa tin un jurnal al schimbarilor si maturizarilor prin care trec, un jurnal in care se pot regasi si alti oameni, un jurnal care ii poate ajuta pe oameni sa nu se simta singuri atunci cand au idei neconventionale, cand se simt diferiti sau cand simt ca viata e prea dificila.
Cu mult drag si cu o speranta de mai bine, mereu a voastra romantica incurabila, Bianca