Flashback si filosofii

Ati avut vreodata unul dintre momentele alea cand mergand pur si simplu pe strada o senzatie, un parfum, o imagine te opreste pur si simplu in loc? Parca nu ai putere, parca nu vrei sa pleci.

Momentul ala in care ai un flashback, in care poti revedea clar cu sunete si imagini, si chiar atingeri, o clipa doar din trecutul tau?
Eu am avut cateva astfel de momente. Momente in care timpul se opreste pentru mine, chiar daca lumea se invarte in continuare. Azi am avut din nou un flashback, unul care m-a umplut de emotie. Mergeam pe strada cand am simtit binecunoscutul parfum al primei mele iubiri. Aveam 13 ani cand l-am cunoscut pe Victor. Cand ne-am "cuplat" aveam 14. Ma simteam in largul meu langa el. Eram linistita, fericita, implinita. Era exact genul ala de persoana care te atrage ca un magnet: dragut, mereu cu un zambet pe buze care te facea sa vrei sa-l saruti mai mult. Petreceam ore cu el si nu ma plictiseam nici macar atunci cand nu faceam altceva decat sa stau in bratele lui. Era o iubire inocenta, de copil. Nu credeam ca voi ramane cu el pentru totdeauna desi imi doream asta. Nu ne-am certat niciodata in timpul pe care l-am petrecut impreuna. Prima oara au fost 7 luni, apoi am mai incercat de cateva ori, dar mereu se intampla la fel. Imi place sa-l consider inca prietenul meu. Chiar daca relatia noastra nu a mers, ceea ce am simtit langa el, pentru el e ceva ce nu voi uita niciodata. Poate ca nu a fost timpul atunci, poate ca nu o sa fie niciodata. Dar sunt impacata cu acest capitol incheiat din viata mea. Timpul curge si isi face datoria de a vindeca toate ranile, de a-ti oferi noi oportunitati, depinde de tine de fiecare data, sa-i dai sansa de a te ajuta. Cred ca am reusit sa ma desprind de trecutul meu. De relatiile incheiate mai devreme decat mi-as fi dorit. De greselile pe care le-am comis fata de persoanele pe care le-am iubit. Cred ca am reusit sa ma impac cu mine insami si sa-mi accept lipsa de perfectiune. Le datorez asta persoanelor care au intrat in viata mea si care m-au ajutat chiar si atunci cand nu am cautat ajutor. Le datorez asta celor care m-au facut sa ma simt iubita in momentele grele si bune. Le datorez asta celor pe care i-am indepartat de mine din cauza temerilor peste care nu am putut sa trec. Le datorez asta celor care au reusit sa vada dincolo de zidul ce m-a inconjurat mult timp. Dar mai ales imi datorez asta mie. Pentru ca da, cei din jurul meu m-au invatat ca merit tot ce e mai bun pe lume, i-ar dupa atata timp in care mi-am cauzat singura durere facand in mod constient alegeri gresite trebuie sa ma reabilitez in fata mea. Pentru ca mai presus de toate eu sunt cel mai aspru critic al meu si mai presus de toate eu trebuie sa traiesc cu o constiinta mai mult sau mai putin incarcata, doar ca tot eu trebuie sa fiu si cea care se iubeste si-si vrea binele cel mai mult. Asta e normal si sanatos. Asta e echilibrat. Deci cum vorbeam intr-un articol precedent, cele 2 opuse care traiesc in mine au rolul important de a ma tine in balanta. Yin si yang intr-o perfecta armonie exact sub acest strat de piele. Maestri Zen ar omori ca sa aiba ce am eu :). Intr-un fel glumesc, pe de alta parte exista un sambure de adevar aici. Cred ca toate culturile in care se practica meditatia, de fapt aici vor sa ajunga. La un compromis, tratat, o egalitate intre cele 2 forte care salasluiesc in fiecare dintre noi: bine si rau. Si cred ca fara sa intentionez, fara sa meditez, fara sa realizez am ajuns intr-un stadiu pasnic al vietii mele. Si e perfect in felul sau plin de defecte. Adica aceleasi accidente minore ma urmaresc, aceleasi fantome, ma enervez, ma calmez, dar intr-un mod natural, fara sa-mi consum energia, fara sa uit cine sunt, ce imi doresc, fara sa-mi stric echilibrul. Si da inainte de asta (dupa cum imi povestea odata un intelept :) ), am trecut printr-un stadiu de purificare, in care mi-am consumat toti nervii, toata energia, si in care parca tot raul din lume voia sa vina dupa mine, sa ma consume. Acum e ca si cum as fi inconjurata de furtuna, dar eu sunt in siguranta, intr-un loc insorit, in ochiul uraganului. Asa ca ceea ce am cautat de la bun inceput am gasit numai dupa ce am pierdut controlul vietii mele, numai dupa ce am fost aproape de a ma lasa in voia sortii. Si cheia este echilibrul. Sa cunosti si sa imbratisezi absolut toate defectele tale, asbolut toate calitatile tale, absolut toate faptele rele, dar si cele bune; sa-ti admiti greselile si sa te ierti pentru ele, sa-i ierti pe cei care au gresit fata de tine; sa simti suferinta, dar sa nu o lasi sa te acapareze, pentru ca nu vei mai scapa de ea; sa fii multumit cu ceea ce ai, dar asta sa nu te impiedice sa realizezi ceea ce-ti doresti; sa nu lupti cu viata ci sa o imbratisezi, asa cum spunea acel intelept: cand cineva te impinge imbratiseaza-l si o sa cada cu tine, iar cand impingi pe cineva asteapta-te sa cazi cu el. Uite asa de la o amintire am ajuns sa discut despre realitatea spirituala pe care o traiesc. Am citit carti, am intalnit oameni initiati (destui chiar), dar niciodata nu am vrut sa urmez o anumita cale. Niciodata nu am vrut sa studiez ceva ce viata ar trebui sa te invete, daca esti dispus sa asculti. Se pare ca am reusit sa invat ceea ce trebuia de la cel mai mare maestru cu putinta: viata in sine. Ma intreb care va fi urmatoarea lectie...
Pana una alta va salut si va pup cu mult drag de pe planeta uriasilor care ajung pana la nori, mereu a voastra scumpa si draga prietena Bianca