Despre Singuratate

Uneori noi persoanele sociabile, care apreciem momentele de singuratate, avem tendinta de a fi usor pana la foarte iritati de prezenta zgomotoasa a persoanelor din jur. E normal ca si in natura noastra sa se gaseasca acele opusuri care se echilibreaza reciproc. Ne place sa fim in mijlocul oamenilor, ba mai mult vorbim, gesticulam, radem zgomotos ne strambam, si ne dam cu parerea. In acelasi timp, iubim linistea, impacarea pe care ne-o ofera singuratatea. Viata e uimitor de creativa cand vine vorba de paradoxuri. E ca si cum din singuratate ne hranim spiritul cu energia de care avem nevoie ca sa functionam perfect in mijlocul oamenilor. Asta ar explica destul de bine motivul pentru care uneori prezenta oamenilor ni se pare obositoare, si ametitoare, iar rareori iritanta :)) . Pe de alta parte uneori singuratatea ni se pare inabusitoare, sufocanta, deprimanta. Asta ma face sa realizez un lucru important, noi oamenii suntem creati intr-un mod echilibrat, doar ca acest echilibru pe care-l avem este fragil, si uneori mici erori (poate ale noastre poate ale celor din jur). Partea proasta e ca de multe ori greselile intervin din pricina ca nu suntem atenti la nevoile noastre, sau suntem acaparati de nevoile evidente, si nu le cautam pe cele mai pale.
Poate ca ar trebui sa ne acordam mai multa atentie, pana la urma cheia spre fericire suntem noi, chiar daca drumul din spatele usii e pavat cu alte persoane :).

Obosita, dar fericita va saluta mereu a voastra scumpa si draga, Bianca