La un pahar de vin

In acest moment savurez un vin rosu demidulce, foarte aromat dealtfel. Ma tot gandeam ca as scrie ceva, dar parca nu se petrece nimic iesit din comun, nu am nici un gand care sa persiste si parca inspiratia nu vrea sa mi se arate. Muza mea fugise luand totul cu ea. Si atunci am realizat ca sunt o proasta. Cum pot sa spun ca nu se intampla nimic, de parca sunt stapana lumii, asadar daca mie nu mi se intampla automat nu i se intampla nimanui. Cum pot sa-mi imaginez ca exista clipe lipsite de valoare, clipe superficiale, clipe plictisitoare, cand lumea nu doarme niciodata. Nici macar daca , prin absurd, toti oamenii ar dormi in acelasi timp, sau ar muri, sau ar disparea, lumea ar ramane aici si acolo, dincolo de orizont, dincolo de sistemul nostru solar, dincolo de marginile unui Univers nelimitat. O stea moare, alta se naste, iar eu stau si pierd timpul, vorbind cu mine insami,plictisindu-ma, dormind, sau facand lucruri neimportante. Ce rol de figurant macar as putea lua eu, in acest film regizat de natura? Cum pot sa fac ca viata nu treaca pe langa mine, ci sa o acaparez, sa profit pana la fiecare milisecunda de ea? Ochii ii am deschisi si vad ca nu sunt varful aispergului, sunt in cel mai bun caz o molecula de apa inghetata, alaturi de alte miliarde de molecule la fel de insignificante ca mine. Si totusi, asa mica cum sunt, asa lipsita de importanta, daca maine as muri, ar fi persoane carora le-ar pasa. Ma intreb, oare nu face tocmai asta diferenta? Daca as fi lasat viata sa curga linistita, nebagata in seama la fel ca un parau pe langa mine, nu ar fi insemnat ca as fi fost incapabila sa fiu importanta pentru cineva, sau ca nu mi-ar fi pasat de nimeni, poate nici macar de mine? Nu ar fi inseamnat ca viata ar fi fost pentru mine doar un sir de suferinte, de incercari nereusite de a ajunge la o destinatie?
Cert e ca lucrurile nu au vrut sa fie asa. Imi pasa si la randul lor altora le pasa de mine, traiesc cu ochi deschisi, desi uneori imi place sa-i inchid ca sa vad ce se intampla. Suferinta este cunoscuta de absolut oricare om din lume, asadar a fost tovarasa mea nu de putine ori. Dar niciodata suferinta in sine nu mi-a provocat dezamagire, nu mi-a indepartat speranta. Stiam ca suferinta este o parte a fericirii si ca trebuie sa o imbratisez ca atare. Alchimia vietii consta iun faptul ca iei un om care are o trasatura de baza , nu foarte bine dezvoltata, si care prin actiunile lui prezente, se va transforma in tot ceea ce poate deveni, limitat fiind de acea trasatura. Iei o samanta de lalea , de ezemplu, si nu te poti astepta ca ea sa se transforme in trandafir, va ramane lalea. Asa e si cu oamenii, se schimba, se dezvolta. Uneori, lupta cu ceea ce sunt si reusesc sa-si schimbe destinele. De multe ori se pierd in autocompatimire, cerand ajutorul pe care ei insisi nu sunt dispusi sa-l ofere. Toti devenim maestri, toti excelam undeva, nu exista lucruri bune sau lucruri rele, pentru ca dorindu-ne lucruri diferite, se schimba si perceptia fericirii, si cum vreodata poti vedea ceea ce te face fericit drept un lucru rau?! Desigur altii pot avea alte opinii, dar in fond binele si raul sunt concepte relative, chiar si atunci cand sunt generalizate. Cat despre rostul lor, nu pot sa spun decat ca intotdeauna am avut nevoie de modele, de tipare, de concepte, de DUALITATE. SI are logica daca stai la mitul androginului si la nevoia noastra de a ne cauta/gasi un suflet pereche. Si ma intreb la final de post, sorbind ultima picatura de vin, care este perechea duala a naturii?
Bolnavioara si ametita de somn, nou revenita pe plaiurile bucurestene, a voastra sirena Bianca