sâmbătă, 3 septembrie 2011

Filosofia lupului

Uneori simt nevoia de a urla catre luna precum un lup singuratic, mereu cautand emotii sau intelegere... Numai sa o vad stand acolo -stapana peste lume, mereu frumoasa,dar rece, nepasatoare la suferintele noastre individuale sau globale, mereu un martor pasiv al greselilor noastre, niciodata incercand sa repare, ajute sau sa se implice in vreun fel-ma innebuneste dar si fascineaza in acelasi timp. Cateodata imi pare trista, si-mi imaginez ca este satula sa priveasca istoria repetandu-se cu alte personaje ca intr-o telenovela de prost gust, incapabila sa schimbe programul macar. Alteori cred ca simt nevoia de a umaniza-o , oferindu-i jertfa emotiile mele, cautand , de fapt, o modalitate de a scapa de ele, sperand ca ea sa-mi daruiasca in schimb nepasarea sa.
Uneori simt nevoia de a dansa sub cerul liber, avand ca muzica o chitara, sau simplele valuri ale marii, sa simt atingerea tandra a aerului, sa ma simt privita de stele, sa ma simt libera ca o pasare gata sa-si ia zborul, sa ma invart in cerc iara si iara pana ametesc si cad.

De cele mai multe ori iubesc lumea si vreau sa fac parte din ea, sa zbor, sa rad, sa iubesc, sa ma joc, sa o iau de la capat, dar uneori (doar uneori) ma consider o simpla persoana nebuna care in loc sa vada realitatea sumbra care o inconjoara vede numai lucrurile bune, si atunci ma enervez, iar in acele rare momente simt ca totul e nedrept simt ca lumea este rea, devin impulsiva si rece- precum luna.

Poate ca e adevarat ce se spune ca soarta nu-ti da mai mult decat esti capabil sa duci,sau daca nu cel putin se spala pe maini oferindu-ti posibilitatea de a dobandi modalitati prin care sa-ti poti duce crucea. Intr-o lume plina de false certitudini, e greu sa crezi cu adevarat in ceva, sau e greu sa-ti mentii parerile. Totul se schimba,incet sau repede, totul se transforma, evolueaza, involueaza, nimic nu ramane la fel- nici macar Eu...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Leave a comment