Uneori simt nevoia de a urla catre luna precum un lup singuratic, mereu cautand emotii sau intelegere... Numai sa o vad stand acolo -stapana peste lume, mereu frumoasa,dar rece, nepasatoare la suferintele noastre individuale sau globale, mereu un martor pasiv al greselilor noastre, niciodata incercand sa repare, ajute sau sa se implice in vreun fel-ma innebuneste dar si fascineaza in acelasi timp. Cateodata imi pare trista, si-mi imaginez ca este satula sa priveasca istoria repetandu-se cu alte personaje ca intr-o telenovela de prost gust, incapabila sa schimbe programul macar. Alteori cred ca simt nevoia de a umaniza-o , oferindu-i jertfa emotiile mele, cautand , de fapt, o modalitate de a scapa de ele, sperand ca ea sa-mi daruiasca in schimb nepasarea sa.
Uneori simt nevoia de a dansa sub cerul liber, avand ca muzica o chitara, sau simplele valuri ale marii, sa simt atingerea tandra a aerului, sa ma simt privita de stele, sa ma simt libera ca o pasare gata sa-si ia zborul, sa ma invart in cerc iara si iara pana ametesc si cad.
De cele mai multe ori iubesc lumea si vreau sa fac parte din ea, sa zbor, sa rad, sa iubesc, sa ma joc, sa o iau de la capat, dar uneori (doar uneori) ma consider o simpla persoana nebuna care in loc sa vada realitatea sumbra care o inconjoara vede numai lucrurile bune, si atunci ma enervez, iar in acele rare momente simt ca totul e nedrept simt ca lumea este rea, devin impulsiva si rece- precum luna.
Poate ca e adevarat ce se spune ca soarta nu-ti da mai mult decat esti capabil sa duci,sau daca nu cel putin se spala pe maini oferindu-ti posibilitatea de a dobandi modalitati prin care sa-ti poti duce crucea. Intr-o lume plina de false certitudini, e greu sa crezi cu adevarat in ceva, sau e greu sa-ti mentii parerile. Totul se schimba,incet sau repede, totul se transforma, evolueaza, involueaza, nimic nu ramane la fel- nici macar Eu...
Se afișează postările cu eticheta filosofie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta filosofie. Afișați toate postările
sâmbătă, 3 septembrie 2011
vineri, 2 septembrie 2011
Viata ca un meci de fotbal
Viata e ca un joc de fotbal, mereu te astepti sa fii faultat, totul pentru doar cateva clipe de glorie. Pare ca si cum toti suntem dispusi sa credem in basme , in acel happy ending, cu toate ca ni se demonstreaza iara si iara ca nu exista asa ceva, ca acele clipe de fericire se sfarsesc lasand loc unor alte experiente, altor obstacole pe care le depasim doar pentru a "gusta" din nou fericirea aceea. Viata ne amageste iara si iara, ne ofera cate putin din "fructul interzis" pentru ca noi sa revenim silitori ca niste dependenti, dispusi sa facem orice pentru acea nepretuita fericire.
De curand, un/o mitoman/a a atentat la fericirea mea. Desigur m-am intrebat de ce, ce rau am facut eu ca sa merit asta... Desigur timp de 3 luni am indurat cu calm, incercand sa inteleg ce se ascunde in spatele acestei persoane. Ce il/o motiveaza? Evident era ca incearca sa ma desparta de iubitul meu. M-am intrebat care ar fi motivele, am incercat sa-i ofer ceea ce vroia, prefacandu-ma ca nu mai sunt cu iubitul meu, dar nu a incetat nici asa. Pana la urma am ignorat complet acea persoana, iar ca sa se razbune , sa revina in centrul atentiei a inceput sa-mi streseze iubitul cu telefoane in miez de noapte, hranindu-l cu minciuni noapte de noapte. Si oarecum a functionat, la un moment dat a intervenit indoiala, iar eu la un moment dat satula de atata rautate directionata catre mine, mi-am iesit din fire. Si uite asa a primit ceea ce si-a dorit: clipa sa de fericire...
Ceea ce dovedeste ca oamenii a face absolut orice ca sa fie fericiti, si ceea ce demonstreaza totodata ca fericirea mea este cauzata de lucruri total diferite fata de fericirea altuia.
In momente ca astea ma intreb daca e cazul sa ma schimb, daca e cazul sa devin asa cum lumea mi-a cerut-o de mii si mii de ori.. Stiu ca raspunsul este nu, dar indoiala e acolo, si se stie ca o mica urma de indoiala poate cauza prapastii in timp...
De curand, un/o mitoman/a a atentat la fericirea mea. Desigur m-am intrebat de ce, ce rau am facut eu ca sa merit asta... Desigur timp de 3 luni am indurat cu calm, incercand sa inteleg ce se ascunde in spatele acestei persoane. Ce il/o motiveaza? Evident era ca incearca sa ma desparta de iubitul meu. M-am intrebat care ar fi motivele, am incercat sa-i ofer ceea ce vroia, prefacandu-ma ca nu mai sunt cu iubitul meu, dar nu a incetat nici asa. Pana la urma am ignorat complet acea persoana, iar ca sa se razbune , sa revina in centrul atentiei a inceput sa-mi streseze iubitul cu telefoane in miez de noapte, hranindu-l cu minciuni noapte de noapte. Si oarecum a functionat, la un moment dat a intervenit indoiala, iar eu la un moment dat satula de atata rautate directionata catre mine, mi-am iesit din fire. Si uite asa a primit ceea ce si-a dorit: clipa sa de fericire...
Ceea ce dovedeste ca oamenii a face absolut orice ca sa fie fericiti, si ceea ce demonstreaza totodata ca fericirea mea este cauzata de lucruri total diferite fata de fericirea altuia.
In momente ca astea ma intreb daca e cazul sa ma schimb, daca e cazul sa devin asa cum lumea mi-a cerut-o de mii si mii de ori.. Stiu ca raspunsul este nu, dar indoiala e acolo, si se stie ca o mica urma de indoiala poate cauza prapastii in timp...
marți, 15 februarie 2011
Love me or not, I still love loving me
Tin minte prima data cand m-am intrebat ce e iubirea, cum o simti, cum stii ca iubesti pe cineva. Cand m-am indragostit prima data am stiut pur si simplu. Imi luase luna, stelele, cerul, soarele, copacii, pamantul de sub picioare. Hoinaream prin intuneric, singura lumina pe care o aveam era el. Momentele cu el erau cu atat mai pretioase cu cat doar atunci ma puteam bucura de tot ceea ce exista in afara de mine, abia atunci vedeam lucrurile cu claritate, abia atunci totul capata sens.
Cand totul s-a terminat m-am trezit singura intr-un intuneric ce parea ca ma va inconjura pentru eternitate. Am redescoperit apoi din nou lumina, doar ca de aceasta data simpla existenta a lui imi lumina lumea. Nu avea importanta ca era prea departe ca sa-l ating, era suficient ca exista, nu conta ca el era complet indragostit de altcineva, eram fericita sa am parte de o mica parte din atentia sa, de prietenia sa.
Cand s-a terminat intunericul nu si-a mai facut aparitia, si am invatat ceva, am invatat ca iubesc lumina, iubesc stelele, luna,cerul, si pamantul de sub picioare, am invatat ca iubesc sa iubesc, am invatat ca amj nevoie sa iubesc ca sa pot intelege si face fata lumii in fiecare zi fara sa fiu rapusa de intuneric. Asa ca am inceput sa ma iubesc, la inceput timid si nesigur, pentru ca mi se parea complet in afara naturii. Credeam ca iubirea poate fi daruita doar altcuiva, nu si mie, credeam ca nu merit iubirea nimanui. Asa ca am continuat drumul meu in cautarea iubirii, mereu flamanda pentru mai multa lumina, mai multe sentimente, mereu fascinata si uimita de fiecare lectie pe care iubitii mei le pastrau pentru mine. Si ca orice elev care se respecta incercam sa ma razvratesc, dar in final mereu imi invatam lectia. Si undeva in timpul asta am inceput sa ma cunosc, si sa ma apreciez drept ceea ce sunt, am invatat sa ma respect, tachinez, si am inceput sa ma iubesc fara nici o retinere. Am inceput sa inteleg ca viata nu inseamna sa urmezi tiparele impuse de altii, sau promovate de filme, viata reprezinta sansa ta de a face ceea ce vrei, de a fi ceea ce vrei sa fii, de a lupta sau nu, de a te razvrati sau de a invata, de a cunoaste sau de a te izola, de a rade sau plange, de a dansa sau de a te invarte cu ochii inchisi, de a alerga sau de a sta pe log pur si simplu, in fond singurul lucru care conteaza este sa-ti gasesti fericirea, sa gasesti ceea ce te face multumit, si daca ai noroc sa gasesti persoana care sa te faca sa te iubesti si pe care sa o faci inveti sa se iubeasca. Toate experientele mele m-au lasat cu convingerea ca asta inseamna a iubi si a fi iubit. Desigur putem sa mai adaugam si alte atributii iubirii, dar pentru mine esenta ei este aceasta.
Cu dedicatie pentru toti porumbeii de Valentine`s Day si cu multi pupicei , va saluta mereu a voastra scumpa si draga Bianca.
Cand totul s-a terminat m-am trezit singura intr-un intuneric ce parea ca ma va inconjura pentru eternitate. Am redescoperit apoi din nou lumina, doar ca de aceasta data simpla existenta a lui imi lumina lumea. Nu avea importanta ca era prea departe ca sa-l ating, era suficient ca exista, nu conta ca el era complet indragostit de altcineva, eram fericita sa am parte de o mica parte din atentia sa, de prietenia sa.
Cand s-a terminat intunericul nu si-a mai facut aparitia, si am invatat ceva, am invatat ca iubesc lumina, iubesc stelele, luna,cerul, si pamantul de sub picioare, am invatat ca iubesc sa iubesc, am invatat ca amj nevoie sa iubesc ca sa pot intelege si face fata lumii in fiecare zi fara sa fiu rapusa de intuneric. Asa ca am inceput sa ma iubesc, la inceput timid si nesigur, pentru ca mi se parea complet in afara naturii. Credeam ca iubirea poate fi daruita doar altcuiva, nu si mie, credeam ca nu merit iubirea nimanui. Asa ca am continuat drumul meu in cautarea iubirii, mereu flamanda pentru mai multa lumina, mai multe sentimente, mereu fascinata si uimita de fiecare lectie pe care iubitii mei le pastrau pentru mine. Si ca orice elev care se respecta incercam sa ma razvratesc, dar in final mereu imi invatam lectia. Si undeva in timpul asta am inceput sa ma cunosc, si sa ma apreciez drept ceea ce sunt, am invatat sa ma respect, tachinez, si am inceput sa ma iubesc fara nici o retinere. Am inceput sa inteleg ca viata nu inseamna sa urmezi tiparele impuse de altii, sau promovate de filme, viata reprezinta sansa ta de a face ceea ce vrei, de a fi ceea ce vrei sa fii, de a lupta sau nu, de a te razvrati sau de a invata, de a cunoaste sau de a te izola, de a rade sau plange, de a dansa sau de a te invarte cu ochii inchisi, de a alerga sau de a sta pe log pur si simplu, in fond singurul lucru care conteaza este sa-ti gasesti fericirea, sa gasesti ceea ce te face multumit, si daca ai noroc sa gasesti persoana care sa te faca sa te iubesti si pe care sa o faci inveti sa se iubeasca. Toate experientele mele m-au lasat cu convingerea ca asta inseamna a iubi si a fi iubit. Desigur putem sa mai adaugam si alte atributii iubirii, dar pentru mine esenta ei este aceasta.
Cu dedicatie pentru toti porumbeii de Valentine`s Day si cu multi pupicei , va saluta mereu a voastra scumpa si draga Bianca.
sâmbătă, 30 octombrie 2010
Vertigo
De la crestini, la yoghini, toti afirma ca un suflet "neimpacat" dauneaza sanatatii corpului pe care il ocupa. Si totusi, eu ma intreb, daca nu cumva sanatatea precara a unui om, ii afecteaza si sufletul, nu ma refer aici la rautate, desi in unele cazuri ea e una din afectiuni. Ma refer poate la sacriforiciile inutile, sau la vorbele pline de ipocrizie ale muribunzilor care cu nu foarte mult timp inainte aveau o perspectiva complet opusa.
Nu inteleg necesitatea- izvorata cu siguranta undeva in negura temerilor- de a schimba cel care ai fost complet numai din pricina mortii. Inteleg schimbarea care survine cu mult timp inainte, o schimbare pe care apuci sa o fructifici, care se maturizeaza lent, insa nu inteleg o schimbare care are drept cauza MOARTEA.
Orice s-ar afla dincolo, fie ca e reincarnare, fie ca e judecata de dinaintea Judecatii de Apoi, nu poti pacali legile ce stau la baza proceselor asta, iar daca dincolo de moarte nu e nimic, atunci ti-ai negat propriul caracter degeaba. Adica oricare dintre situatiile astea se intampla cu adevarat, in final tu ramai singurul pacalit. E important dupa cum am afirmat mereu ca oricat de multa minciuna imprastii in jurul tau, sa nu te minti pe tine, sa fii constient de cel care esti cu bile albe si negre, si sa nu iei decizii care iti neaga esenta daca nu corespunde cu ceea ce vrei cu adevarat. Nu trebuie sa uitam ca binele si raul sunt concepte complet relative in esenta lor, din moment ce la nivel de individ fiecare dintre noi avem o apreciere diferita a acestor termeni. Societatea , prin anturaj, parinti, dascali, si chiar religie tin haosul in lesa, indrumandu-ne spre binele civilizat, adica nu furturi , omoruri etc. Te face sa te intrebi, cum poate cineva a carui maduva e acaparata complet de coruptie, sa distinga binele de rau...
Parerea mea e ca in razboiul sau, societatea a fost prea ocupata ca sa se lupte cu zmeii mari si evidenti, incat i-a ignorat pe cei mici, subestimandu-i, iar acum cand a fost invadata complet, societatea isi realizeaza greseala. Ne ramane exemplul trolului, trimis ca diversiune datorita marimii sale, in timp ce vrajitoarea deghizata ca o biata victima intra in castel si devine regina peste taramul fermecat.
Si in toata ameteala asta care face parte din viata, cei care pierd suntem noi, pentru ca societatea va supravietui, eventual va evolua in altceva mai bun sau mai rau, pe cand existenta noastra ramane efemera. Si cand te gandesti la fragilitatea noastra,la mortalitatea noastra, realizezi cat de inutile sunt toate certurile, luptele, razboaiele, si chiar asa-zisa putere. Pentru ca in final puterea e doar un concept inventat de corupti pentru a raspandi teroare printre oamenii mult prea oprimati, carora li s-a impus ca au nevoie de conducatori, de reprezentanti, care sa ia decizii in numele lor. Suna nedrept? Eu zic ca da...
De pe meleagul oamenilor carora le place sa gandeasca pentru ei, va pupa mereu a voastra, scumpa si draga, Bianca
Nu inteleg necesitatea- izvorata cu siguranta undeva in negura temerilor- de a schimba cel care ai fost complet numai din pricina mortii. Inteleg schimbarea care survine cu mult timp inainte, o schimbare pe care apuci sa o fructifici, care se maturizeaza lent, insa nu inteleg o schimbare care are drept cauza MOARTEA.
Orice s-ar afla dincolo, fie ca e reincarnare, fie ca e judecata de dinaintea Judecatii de Apoi, nu poti pacali legile ce stau la baza proceselor asta, iar daca dincolo de moarte nu e nimic, atunci ti-ai negat propriul caracter degeaba. Adica oricare dintre situatiile astea se intampla cu adevarat, in final tu ramai singurul pacalit. E important dupa cum am afirmat mereu ca oricat de multa minciuna imprastii in jurul tau, sa nu te minti pe tine, sa fii constient de cel care esti cu bile albe si negre, si sa nu iei decizii care iti neaga esenta daca nu corespunde cu ceea ce vrei cu adevarat. Nu trebuie sa uitam ca binele si raul sunt concepte complet relative in esenta lor, din moment ce la nivel de individ fiecare dintre noi avem o apreciere diferita a acestor termeni. Societatea , prin anturaj, parinti, dascali, si chiar religie tin haosul in lesa, indrumandu-ne spre binele civilizat, adica nu furturi , omoruri etc. Te face sa te intrebi, cum poate cineva a carui maduva e acaparata complet de coruptie, sa distinga binele de rau...
Parerea mea e ca in razboiul sau, societatea a fost prea ocupata ca sa se lupte cu zmeii mari si evidenti, incat i-a ignorat pe cei mici, subestimandu-i, iar acum cand a fost invadata complet, societatea isi realizeaza greseala. Ne ramane exemplul trolului, trimis ca diversiune datorita marimii sale, in timp ce vrajitoarea deghizata ca o biata victima intra in castel si devine regina peste taramul fermecat.
Si in toata ameteala asta care face parte din viata, cei care pierd suntem noi, pentru ca societatea va supravietui, eventual va evolua in altceva mai bun sau mai rau, pe cand existenta noastra ramane efemera. Si cand te gandesti la fragilitatea noastra,la mortalitatea noastra, realizezi cat de inutile sunt toate certurile, luptele, razboaiele, si chiar asa-zisa putere. Pentru ca in final puterea e doar un concept inventat de corupti pentru a raspandi teroare printre oamenii mult prea oprimati, carora li s-a impus ca au nevoie de conducatori, de reprezentanti, care sa ia decizii in numele lor. Suna nedrept? Eu zic ca da...
De pe meleagul oamenilor carora le place sa gandeasca pentru ei, va pupa mereu a voastra, scumpa si draga, Bianca
joi, 30 septembrie 2010
Draga Jurnalule,
Am un obicei prost de a citi, iar asta inseama uneori ca ma pierd printre cuvintele si gandurile personajelor create de fanteziile unor oameni creativi. Uneori mai invat cate ceva, alteori imi permit sa critic pe cineva, alteori raman impresionata, si deseori ma trezesc ca nu ma mai satur.
Si tot plimbandu-ma in biblioteca mea virtuala care contine 20 de Gb de carti, am descoperit sunt fericita detinatoare a unor carti foarte valoroase Caderea, Strainul si alte cateva capodopere ale lui Albert Camus, unul dintre filosofii spiritului meu. Si ca sa va amintiti de Camus o sa va ofer un citat din Mitul lui Sisif : "A te omori inseamna, intr-un sens, ca si in melodrama, a marturisi. A marturisi ca esti depasit de viata sau ca nu o intelegi."
Si ca sa vorbim despre eseul Mitul lui Sisif trebuie sa mentionez faptul ca acesta consta in 4 capitole primele 3 tratand absurdul gandirii, a omului si a creatiei, iar ultimul fiind o comparatie intre absurdul vietii umane cu situatia speciala a lui Sisif ( figura a mitologiei elene) care a fost condamnat pentru eternitate sa impinga un bolovan spre varful unui munte, doar pentru a-l vedea rostogolindu-se inapoi in vale.
Camus considera ca atunci cand Sisif constientizeaza absurditatea situatiei sale si alege sa-si continue misiunea de a impinge piatra, el se elibereaza de absurd, prin acceptare. Asa cum spune o zicala englezeasca " a accepta adevarul, inseamna a-l cuceri", asa ca logica filosofului are sens atunci cand concluzioneaza ca "ne intoarcem intotdeauna la povara noastra. Dar Sisif ne invata fidelitatea superioara care ii neaga pe zei si inalta stancile. Iar el socoteste ca totul este bine. Acest univers ramas fara stapan nu-i pare nici steril, nici neinsemnat. Fiecare graunte al acestui munte alcatuieste o lume, lupta in sine contra inaltimilor este suficienta pentru a umple sufletul omului. Trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit."
Si sa nu uitam ca Sisif nu e singurul care are un bolovan de impins. Pacat ca nu ne place sa acceptam cat de insignificante sunt preocuparile noastre. Cat de absurda e viata noastra. Si cu cata absurditate ne incapatanam sa ne mintim ca totul e bine. Dar ceea ce un copil vede cu usurinta si nu-i e teama sa accepte din cauza ca nu a invatat inca sa fie orgolios, un adult refuza dintr-o mandrie inselatoare care il minte ca el detine controlul vietii lui. Poate daca viata ar fi intr-un mediu sigur, in care temperatura este constanta ( la fel cum e in ciupercarii), umiditatea este acceasi mereu, nu exista placi tectonice care sa se accidenteze, apa si mancarea vin precum veneau din cornurile caprei lui Zeus fara sfarsit, iar omul ar trai de unul singur in acel loc lipsit de boli si de rele, atunci poate ca omul ar fi indreptatit sa-si imagineze un oarecare control, desi chiar si atunci existenta sa ramane limitata de timp (prin moarte), si de spatiu, si doar de amuzament sa adaugam si de singuratate.
Asa ca in final, oamenii accepta mai usor minciunile, cata vreme in urma lor rezulta ca sunt mari si tari, decat adevarul, care nu e atat de rau, doar ca nu e magulitor. Si asta demonstreaza cat de fragil este respectul de sine al omului. Iar asta e inca un lucru trist de adaugat pe lista noastra.
Revenind la discutii mai pamantene, desi mereu exista obstacole si micile ghinioane care parca ma urmaresc, sunt fericita si vesela. Printre miile de probleme pe care le-am avut de rezolvat zilele astea, s-au strecurat momente incredibile care ma fac sa adorm cu zambetul pe buze desi stiu ca am maxim 6 ore de somn, iar apoi am alte obstacole de infruntat. Si totusi pe masura ce intalnesc piedici, primesc si recompense, asta inseamna ca sunt pe drumul bun, nu?! Si chiar daca nu sunt, nu-mi pare rau, pentru ca imi place calea asta . Cat despre obstacole, se spune ca fericirea se afla in spatele lor, si ca nimic bun nu vine fara ca tu sa te zbati. Asa ca-mi pastrez optimismul in continuare, si imi chem inapoi gandurile care se abat de la deviza mea inapoi. Pana la urma, nu ziua de maine, sau unde duce drumul e important, ci unde ma aflu acum, ce fac acum, ce simt acum, ce traiesc acum.
Toate astea se rezuma in doua cuvinte: Carpe diem!
Pana una-alta, eu te pup cu drag si simpatie, de pe planeta oamenilor care traiesc, nu gluma! , asta pana data viitoare.
Si tot plimbandu-ma in biblioteca mea virtuala care contine 20 de Gb de carti, am descoperit sunt fericita detinatoare a unor carti foarte valoroase Caderea, Strainul si alte cateva capodopere ale lui Albert Camus, unul dintre filosofii spiritului meu. Si ca sa va amintiti de Camus o sa va ofer un citat din Mitul lui Sisif : "A te omori inseamna, intr-un sens, ca si in melodrama, a marturisi. A marturisi ca esti depasit de viata sau ca nu o intelegi."
Si ca sa vorbim despre eseul Mitul lui Sisif trebuie sa mentionez faptul ca acesta consta in 4 capitole primele 3 tratand absurdul gandirii, a omului si a creatiei, iar ultimul fiind o comparatie intre absurdul vietii umane cu situatia speciala a lui Sisif ( figura a mitologiei elene) care a fost condamnat pentru eternitate sa impinga un bolovan spre varful unui munte, doar pentru a-l vedea rostogolindu-se inapoi in vale.
Camus considera ca atunci cand Sisif constientizeaza absurditatea situatiei sale si alege sa-si continue misiunea de a impinge piatra, el se elibereaza de absurd, prin acceptare. Asa cum spune o zicala englezeasca " a accepta adevarul, inseamna a-l cuceri", asa ca logica filosofului are sens atunci cand concluzioneaza ca "ne intoarcem intotdeauna la povara noastra. Dar Sisif ne invata fidelitatea superioara care ii neaga pe zei si inalta stancile. Iar el socoteste ca totul este bine. Acest univers ramas fara stapan nu-i pare nici steril, nici neinsemnat. Fiecare graunte al acestui munte alcatuieste o lume, lupta in sine contra inaltimilor este suficienta pentru a umple sufletul omului. Trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit."
Si sa nu uitam ca Sisif nu e singurul care are un bolovan de impins. Pacat ca nu ne place sa acceptam cat de insignificante sunt preocuparile noastre. Cat de absurda e viata noastra. Si cu cata absurditate ne incapatanam sa ne mintim ca totul e bine. Dar ceea ce un copil vede cu usurinta si nu-i e teama sa accepte din cauza ca nu a invatat inca sa fie orgolios, un adult refuza dintr-o mandrie inselatoare care il minte ca el detine controlul vietii lui. Poate daca viata ar fi intr-un mediu sigur, in care temperatura este constanta ( la fel cum e in ciupercarii), umiditatea este acceasi mereu, nu exista placi tectonice care sa se accidenteze, apa si mancarea vin precum veneau din cornurile caprei lui Zeus fara sfarsit, iar omul ar trai de unul singur in acel loc lipsit de boli si de rele, atunci poate ca omul ar fi indreptatit sa-si imagineze un oarecare control, desi chiar si atunci existenta sa ramane limitata de timp (prin moarte), si de spatiu, si doar de amuzament sa adaugam si de singuratate.
Asa ca in final, oamenii accepta mai usor minciunile, cata vreme in urma lor rezulta ca sunt mari si tari, decat adevarul, care nu e atat de rau, doar ca nu e magulitor. Si asta demonstreaza cat de fragil este respectul de sine al omului. Iar asta e inca un lucru trist de adaugat pe lista noastra.
Revenind la discutii mai pamantene, desi mereu exista obstacole si micile ghinioane care parca ma urmaresc, sunt fericita si vesela. Printre miile de probleme pe care le-am avut de rezolvat zilele astea, s-au strecurat momente incredibile care ma fac sa adorm cu zambetul pe buze desi stiu ca am maxim 6 ore de somn, iar apoi am alte obstacole de infruntat. Si totusi pe masura ce intalnesc piedici, primesc si recompense, asta inseamna ca sunt pe drumul bun, nu?! Si chiar daca nu sunt, nu-mi pare rau, pentru ca imi place calea asta . Cat despre obstacole, se spune ca fericirea se afla in spatele lor, si ca nimic bun nu vine fara ca tu sa te zbati. Asa ca-mi pastrez optimismul in continuare, si imi chem inapoi gandurile care se abat de la deviza mea inapoi. Pana la urma, nu ziua de maine, sau unde duce drumul e important, ci unde ma aflu acum, ce fac acum, ce simt acum, ce traiesc acum.
Toate astea se rezuma in doua cuvinte: Carpe diem!
Pana una-alta, eu te pup cu drag si simpatie, de pe planeta oamenilor care traiesc, nu gluma! , asta pana data viitoare.
luni, 3 mai 2010
Flashback si filosofii
Ati avut vreodata unul dintre momentele alea cand mergand pur si simplu pe strada o senzatie, un parfum, o imagine te opreste pur si simplu in loc? Parca nu ai putere, parca nu vrei sa pleci.
luni, 15 februarie 2010
La un pahar de vin
In acest moment savurez un vin rosu demidulce, foarte aromat dealtfel. Ma tot gandeam ca as scrie ceva, dar parca nu se petrece nimic iesit din comun, nu am nici un gand care sa persiste si parca inspiratia nu vrea sa mi se arate. Muza mea fugise luand totul cu ea. Si atunci am realizat ca sunt o proasta. Cum pot sa spun ca nu se intampla nimic, de parca sunt stapana lumii, asadar daca mie nu mi se intampla automat nu i se intampla nimanui. Cum pot sa-mi imaginez ca exista clipe lipsite de valoare, clipe superficiale, clipe plictisitoare, cand lumea nu doarme niciodata. Nici macar daca , prin absurd, toti oamenii ar dormi in acelasi timp, sau ar muri, sau ar disparea, lumea ar ramane aici si acolo, dincolo de orizont, dincolo de sistemul nostru solar, dincolo de marginile unui Univers nelimitat. O stea moare, alta se naste, iar eu stau si pierd timpul, vorbind cu mine insami,plictisindu-ma, dormind, sau facand lucruri neimportante. Ce rol de figurant macar as putea lua eu, in acest film regizat de natura? Cum pot sa fac ca viata nu treaca pe langa mine, ci sa o acaparez, sa profit pana la fiecare milisecunda de ea? Ochii ii am deschisi si vad ca nu sunt varful aispergului, sunt in cel mai bun caz o molecula de apa inghetata, alaturi de alte miliarde de molecule la fel de insignificante ca mine. Si totusi, asa mica cum sunt, asa lipsita de importanta, daca maine as muri, ar fi persoane carora le-ar pasa. Ma intreb, oare nu face tocmai asta diferenta? Daca as fi lasat viata sa curga linistita, nebagata in seama la fel ca un parau pe langa mine, nu ar fi insemnat ca as fi fost incapabila sa fiu importanta pentru cineva, sau ca nu mi-ar fi pasat de nimeni, poate nici macar de mine? Nu ar fi inseamnat ca viata ar fi fost pentru mine doar un sir de suferinte, de incercari nereusite de a ajunge la o destinatie?
Cert e ca lucrurile nu au vrut sa fie asa. Imi pasa si la randul lor altora le pasa de mine, traiesc cu ochi deschisi, desi uneori imi place sa-i inchid ca sa vad ce se intampla. Suferinta este cunoscuta de absolut oricare om din lume, asadar a fost tovarasa mea nu de putine ori. Dar niciodata suferinta in sine nu mi-a provocat dezamagire, nu mi-a indepartat speranta. Stiam ca suferinta este o parte a fericirii si ca trebuie sa o imbratisez ca atare. Alchimia vietii consta iun faptul ca iei un om care are o trasatura de baza , nu foarte bine dezvoltata, si care prin actiunile lui prezente, se va transforma in tot ceea ce poate deveni, limitat fiind de acea trasatura. Iei o samanta de lalea , de ezemplu, si nu te poti astepta ca ea sa se transforme in trandafir, va ramane lalea. Asa e si cu oamenii, se schimba, se dezvolta. Uneori, lupta cu ceea ce sunt si reusesc sa-si schimbe destinele. De multe ori se pierd in autocompatimire, cerand ajutorul pe care ei insisi nu sunt dispusi sa-l ofere. Toti devenim maestri, toti excelam undeva, nu exista lucruri bune sau lucruri rele, pentru ca dorindu-ne lucruri diferite, se schimba si perceptia fericirii, si cum vreodata poti vedea ceea ce te face fericit drept un lucru rau?! Desigur altii pot avea alte opinii, dar in fond binele si raul sunt concepte relative, chiar si atunci cand sunt generalizate. Cat despre rostul lor, nu pot sa spun decat ca intotdeauna am avut nevoie de modele, de tipare, de concepte, de DUALITATE. SI are logica daca stai la mitul androginului si la nevoia noastra de a ne cauta/gasi un suflet pereche. Si ma intreb la final de post, sorbind ultima picatura de vin, care este perechea duala a naturii?
Bolnavioara si ametita de somn, nou revenita pe plaiurile bucurestene, a voastra sirena Bianca
Cert e ca lucrurile nu au vrut sa fie asa. Imi pasa si la randul lor altora le pasa de mine, traiesc cu ochi deschisi, desi uneori imi place sa-i inchid ca sa vad ce se intampla. Suferinta este cunoscuta de absolut oricare om din lume, asadar a fost tovarasa mea nu de putine ori. Dar niciodata suferinta in sine nu mi-a provocat dezamagire, nu mi-a indepartat speranta. Stiam ca suferinta este o parte a fericirii si ca trebuie sa o imbratisez ca atare. Alchimia vietii consta iun faptul ca iei un om care are o trasatura de baza , nu foarte bine dezvoltata, si care prin actiunile lui prezente, se va transforma in tot ceea ce poate deveni, limitat fiind de acea trasatura. Iei o samanta de lalea , de ezemplu, si nu te poti astepta ca ea sa se transforme in trandafir, va ramane lalea. Asa e si cu oamenii, se schimba, se dezvolta. Uneori, lupta cu ceea ce sunt si reusesc sa-si schimbe destinele. De multe ori se pierd in autocompatimire, cerand ajutorul pe care ei insisi nu sunt dispusi sa-l ofere. Toti devenim maestri, toti excelam undeva, nu exista lucruri bune sau lucruri rele, pentru ca dorindu-ne lucruri diferite, se schimba si perceptia fericirii, si cum vreodata poti vedea ceea ce te face fericit drept un lucru rau?! Desigur altii pot avea alte opinii, dar in fond binele si raul sunt concepte relative, chiar si atunci cand sunt generalizate. Cat despre rostul lor, nu pot sa spun decat ca intotdeauna am avut nevoie de modele, de tipare, de concepte, de DUALITATE. SI are logica daca stai la mitul androginului si la nevoia noastra de a ne cauta/gasi un suflet pereche. Si ma intreb la final de post, sorbind ultima picatura de vin, care este perechea duala a naturii?
Bolnavioara si ametita de somn, nou revenita pe plaiurile bucurestene, a voastra sirena Bianca
vineri, 8 ianuarie 2010
O zi cetoasa de ianuarie
Nu-mi place ceata. De prin clasa a 6-a cand un doctor in excesul lui de zel mi-a interzis sa ies din casa atunci cand afara se intampla acest fenomen, asta ca sa nu ma imbolnavesc . E mult de explicat cum am ajuns la nivelul asta, dar omu` a spus clar si raspicat"nu iesi din casa cand este ceata afara", iar eu am inteles. Am inteles atat de bine incat azi cum in Bucuresti a fost ceata am stat in casa. Ce faci atunci cand esti prins intre 4 pereti? Te simti plictisit. O lege a lui Murphy ar suna cam asa: Cand esti captiv intre 4 pereti, iti doresti mai mult ca oricand sa iesi afara, ca raspuns te simti plictisit. Da, da recunosc! E o lege inventata de mine, dar daca era in viata Murphy ar fi preluat-o cu siguranta.
In fond ce faci cand esti incuiat in casa? Probabil ca citesti sau ca te uiti la tv, sau ca vorbesti cu niste prieteni pe net, sau ca scrii ceva, sau ca faci curatenie, sau ca faci o baie relaxanta. Intrebarea e cat timp te poti multumi numai cu atat? Sa zicem ca o perioada lunga de timp va fi ceata afara iar tu nu ai voie sub nici o forma sa iesi din casa, cat timp ti-ar lua sa te plictisesti de ocupatiile pe care ti le-ai gasit la adapot? Eu recunosc m-as plictisi din prima clipa. Dar oare apreciem cat ar trebui faptul ca putem sa iesim din casa, sa ne facem loc prin aerul poluat si sa pornim frumusel intr-o expeditie pana la hipermarket?! Sau ca putem sa alergam frumusel prin parcul plin de catei turbati?! Sau ca mergem la cinema la o ora tarzie iar cand ne intoarcem din cauza ca nu mai circula metroul/ratb-ul si ca nu ne permitem un amarat de taxi suntem nevoiti sa mergem cu pe-josul, crescand riscul de a fi atacati de violatori, criminali, hoti, drogati sau pur si simplu lei paralei. In momentul in care iesi din casa te expui unui pericol care poate fi numit sabia lui Damocles, stii ca ti se poate intampla, dar nu stii cand o sa cada. Certitudinea ramane aceesi nimeni nu poate evita moartea. Si oarecum am invatat ca oameni sa acceptam asta, dar dupa cum se spune in popor sunt alte lucruri mai rele ca moartea care se intampla si care-i afecteaza pe unii dintre noi. De aceea eu propun sa apreciem mai mult aventurile nocturne, diurne, chiar si atunci cand mergem la scoala, chiar si atunci cand stam in casa. Si propun sa fim recunoscatori pentru ceea ce avem deja si pentru relele care ne-au evitat pe moment.
In fond ce faci cand esti incuiat in casa? Probabil ca citesti sau ca te uiti la tv, sau ca vorbesti cu niste prieteni pe net, sau ca scrii ceva, sau ca faci curatenie, sau ca faci o baie relaxanta. Intrebarea e cat timp te poti multumi numai cu atat? Sa zicem ca o perioada lunga de timp va fi ceata afara iar tu nu ai voie sub nici o forma sa iesi din casa, cat timp ti-ar lua sa te plictisesti de ocupatiile pe care ti le-ai gasit la adapot? Eu recunosc m-as plictisi din prima clipa. Dar oare apreciem cat ar trebui faptul ca putem sa iesim din casa, sa ne facem loc prin aerul poluat si sa pornim frumusel intr-o expeditie pana la hipermarket?! Sau ca putem sa alergam frumusel prin parcul plin de catei turbati?! Sau ca mergem la cinema la o ora tarzie iar cand ne intoarcem din cauza ca nu mai circula metroul/ratb-ul si ca nu ne permitem un amarat de taxi suntem nevoiti sa mergem cu pe-josul, crescand riscul de a fi atacati de violatori, criminali, hoti, drogati sau pur si simplu lei paralei. In momentul in care iesi din casa te expui unui pericol care poate fi numit sabia lui Damocles, stii ca ti se poate intampla, dar nu stii cand o sa cada. Certitudinea ramane aceesi nimeni nu poate evita moartea. Si oarecum am invatat ca oameni sa acceptam asta, dar dupa cum se spune in popor sunt alte lucruri mai rele ca moartea care se intampla si care-i afecteaza pe unii dintre noi. De aceea eu propun sa apreciem mai mult aventurile nocturne, diurne, chiar si atunci cand mergem la scoala, chiar si atunci cand stam in casa. Si propun sa fim recunoscatori pentru ceea ce avem deja si pentru relele care ne-au evitat pe moment.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
