Draga Jurnalule,

Am un obicei prost de a citi, iar asta inseama uneori ca ma pierd printre cuvintele si gandurile personajelor create de fanteziile unor oameni creativi. Uneori mai invat cate ceva, alteori imi permit sa critic pe cineva, alteori raman impresionata, si deseori ma trezesc ca nu ma mai satur.

Si tot plimbandu-ma in biblioteca mea virtuala care contine 20 de Gb de carti, am descoperit sunt fericita detinatoare a unor carti foarte valoroase Caderea, Strainul si alte cateva capodopere ale lui Albert Camus, unul dintre filosofii spiritului meu. Si ca sa va amintiti de Camus o sa va ofer un citat din Mitul lui Sisif : "A te omori inseamna, intr-un sens, ca si in melodrama, a marturisi. A marturisi ca esti depasit de viata sau ca nu o intelegi."

Si ca sa vorbim despre eseul Mitul lui Sisif trebuie sa mentionez faptul ca acesta consta in 4 capitole primele 3 tratand absurdul gandirii, a omului si a creatiei, iar ultimul fiind o comparatie intre absurdul vietii umane cu situatia speciala a lui Sisif ( figura a mitologiei elene) care a fost condamnat pentru eternitate sa impinga un bolovan spre varful unui munte, doar pentru a-l vedea rostogolindu-se inapoi in vale.

Camus considera ca atunci cand Sisif constientizeaza absurditatea situatiei sale si alege sa-si continue misiunea de a impinge piatra, el se elibereaza de absurd, prin acceptare. Asa cum spune o zicala englezeasca " a accepta adevarul, inseamna a-l cuceri", asa ca logica filosofului are sens atunci cand concluzioneaza ca "ne intoarcem intotdeauna la povara noastra. Dar Sisif ne invata fidelitatea superioara care ii neaga pe zei si inalta stancile. Iar el socoteste ca totul este bine. Acest univers ramas fara stapan nu-i pare nici steril, nici neinsemnat. Fiecare graunte al acestui munte alcatuieste o lume, lupta in sine contra inaltimilor este suficienta pentru a umple sufletul omului. Trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit."

Si sa nu uitam ca Sisif nu e singurul care are un bolovan de impins. Pacat ca nu ne place sa acceptam cat de insignificante sunt preocuparile noastre. Cat de absurda e viata noastra. Si cu cata absurditate ne incapatanam sa ne mintim ca totul e bine. Dar ceea ce un copil vede cu usurinta si nu-i e teama sa accepte din cauza ca nu a invatat inca sa fie orgolios, un adult refuza dintr-o mandrie inselatoare care il minte ca el detine controlul vietii lui. Poate daca viata ar fi intr-un mediu sigur, in care temperatura este constanta ( la fel cum e in ciupercarii), umiditatea este acceasi mereu, nu exista placi tectonice care sa se accidenteze, apa si mancarea vin precum veneau din cornurile caprei lui Zeus fara sfarsit, iar omul ar trai de unul singur in acel loc lipsit de boli si de rele, atunci poate ca omul ar fi indreptatit sa-si imagineze un oarecare control, desi chiar si atunci existenta sa ramane limitata de timp (prin moarte), si de spatiu, si doar de amuzament sa adaugam si de singuratate.

Asa ca in final, oamenii accepta mai usor minciunile, cata vreme in urma lor rezulta ca sunt mari si tari, decat adevarul, care nu e atat de rau, doar ca nu e magulitor. Si asta demonstreaza cat de fragil este respectul de sine al omului. Iar asta e inca un lucru trist de adaugat pe lista noastra.

Revenind la discutii mai pamantene, desi mereu exista obstacole si micile ghinioane care parca ma urmaresc, sunt fericita si vesela. Printre miile de probleme pe care le-am avut de rezolvat zilele astea, s-au strecurat momente incredibile care ma fac sa adorm cu zambetul pe buze desi stiu ca am maxim 6 ore de somn, iar apoi am alte obstacole de infruntat. Si totusi pe masura ce intalnesc piedici, primesc si recompense, asta inseamna ca sunt pe drumul bun, nu?! Si chiar daca nu sunt, nu-mi pare rau, pentru ca imi place calea asta . Cat despre obstacole, se spune ca fericirea se afla in spatele lor, si ca nimic bun nu vine fara ca tu sa te zbati. Asa ca-mi pastrez optimismul in continuare, si imi chem inapoi gandurile care se abat de la deviza mea inapoi. Pana la urma, nu ziua de maine, sau unde duce drumul e important, ci unde ma aflu acum, ce fac acum, ce simt acum, ce traiesc acum.
Toate astea se rezuma in doua cuvinte: Carpe diem!

Pana una-alta, eu te pup cu drag si simpatie, de pe planeta oamenilor care traiesc, nu gluma! , asta pana data viitoare.